KOGAIONONUL - MIT SI REALITATE - 2

II.Realitatea cosmogonică a Kogaiononului 

Bunul Dumnezeu a vrut să descoperim în anii din urmă, pe masive pietre de munte, mai multe incrustări geometrice dacice, care confirmă corectitudinea ipotezei despre "topografia cosmogonică a dacilor" {Fig. 4}.

Cum bine se vede pe aceste picturi geometrice dacii cunoșteau arcul de cerc, axele de coordonate, chiar și întregul complex topografic din Fig. 1-4, lipit de Marea Linie Dacică l-am regăsit pe acele pietre {Fig. 5, a, b}.

Noi am numit incrustările dacice de pe pietrele de munte "hărțile cosmogonice ale dacilor" [A. Vartic, Drumul spre Kogaionon ]. Cercetându-le cu atenție am observat că deasupra Marii Linii se află un nod central, din care iradiază mai multe linii-raze. Suprapunând Marea Linie Dacică despre care v-am vorbit deja, cu Marea Linie de pe harta dacică desenată de noi nu a fost greu sa determinăm topografic acest loc {Fig.6}

și sa vedem ca figura construita de noi aprioric {vezi si Fig. 3} coincide de minune cu desenul dacilor {Fig.7}

și ca ea reprezintă Constelația Dragonului, cea care, parabolic vorbind, susține rotația multimilenară a Polului Nord Ceresc {Fig. 8} 

și ne arată că întregul complex construit de daci reprezintă în mare o anumită poziție a Dragonului față de Polul Nord Ceresc și față de celelalte constelații (Sarmizegetusa Regia apare ca steaua Alfa a Ursei Mici, actualul Pol Nord Ceresc).

Acest nod central stă mai la nord de un mare patrulater, care coincide cu curgerea râului Strei; mai jos de acea linie, și în interiorul curgerii Streiului, se află un punct indicat de daci cu o cruciuliță. Acel punct nu poate fi altul decât Sarmizegetusa Regia. Atunci nodul central din care pornesc liniile-raze se regăsește topografic undeva pe dealul Uroiu, peste Mureș, la nord de Simeria. Liniile care sunt trase din acest nod, dacă sunt omologate cu punctele topografice actuale, ne duc exact în cetățile dacice despre care am vorbit mai sus (Pecica, Clit, Moigrad, Saratel, Sighisoara, Racos etc).
Faptul ca dacii au legat de acest nod topografic singular întregul lor algoritm, faptul că el se află pe un munte la poalele căruia curge un râu mare (amintim că înainte de tăierea meandrelor Mureșului de către austrieci acest râu avea cam de trei ori mai multă apă decât acum și că în antichitate clima era cam cu 30% mai umedă - deci Mureșul era un adevărat râu mare, navigabil, și, posibil, mai mare ca Tisa, adică principalul afluent al Dunării [Liviu Marghitan, Valea Mureșului - parte integrantă a sistemului de fortificare a Daciei, Sargetia, XIII, 1977, p. 203-207]), faptul că de pe acest munte se deschid priveliști uluitoare a tarii Hațegului, faptul că anume partea nordică a Dealului Uroi oferă o excepțională priveliște a Cerului Nordic, faptul că din acest nod pornesc numai 5 raze, ne-a permis să dăm următoarea ipoteza: Dealul Uroi este Kogaiononul dacilor.
  Perighezele noastre în aceste locuri ne-au dat satisfacție deplină. Zidurile antice, necercetate încă, se mai pot urmări și astăzi, mulțimea ceramicii din toate culturile preistorice și istorice, inclusiv din cultura Turdas, este remarcabila, stă chiar la suprafață, în mușuroaiele de furnici sau cele săpate de cârtițe. Artefactele demonstrează că la poalele sudice si estice ale Dealului Uroi se află un excepțional megalopolis preistoric, probabil cu funcții sacre. Cel putin unul din valurile de pământ care îl înconjoară repetă iconografic desenul constelației Dragonului [A. Vartic, De la topografia cosmogonica la Kogaionon], lucru care l-am mai întâlnit și în alte părți ale Daciei [A. Vartic, Drumul spre Kogaionon]. Perighezele au mai arătat că partea apuseană și cea nordică de la poalele Dealului Uroi este curată arheologic, lucru care sugerează faptul curățeniei sacrale a acestor locuri (orice locuire murdărește locurile sacre, motiv din care, după părerea noastră, nu sunt locuite nici cetățile dacice), legate și de Apusul de Soare, și de Nordul Înstelat.
Urcarea pe muntele Uroi este posibilă doar pe panta lină, nordică, unde am identificat două drumuri; unul, cel de la răsărit, se pare, avea funcții ritualice, celălalt, de la vestul pantei, era, poate, drumul pe care veneau pelerinii la Marile sărbători religioase ale dacilor. La fata locului am putut constata existenta pe aceiași parte nordică a Dealului Uroi a unui vechi val care împrejmuia muntele din partea asta, ușor accesibilă. Până la acest val nu apare nici un fel de urma antropică, dar imediat după el se deschide un adevărat El Dorado arheologic. Ceramica ieșită la suprafață pare a fi din toate vechile epoci ale acestui ținut, locuit încă din timpurile primordiale, dar cea dacică e cea mai multă.
Un deosebit interes prezintă stratul gros de cernoziom (aproximativ 1 m) de pe platoul din vârful dealului, care apare după valul indicat și care nu avea cum sa stea de milenii numai pe acel platou. Lipsa cernoziomului în partea vestică și nordică de la poalele Uroiului ne-a făcut să presupunem că el a fost adus acolo cu buna știință pentru scopuri care rămân încă neelucidate.
Incă și mai fantastice ni s-au părut cele vreo 18 rotonde (mai multe nu am putut depista din cauza vegetației) orientate nordic cu o săpătură adâncă {Fig. 9}.

Era clar ca suntem în locul unde mulțimi uriașe de daci (sau alte populații mureșene și simeriene) se adunau pe Uroi pentru a venera un eveniment cosmic care avea loc pe Cerul Nordic, la Apus de Soare. Or, după părerea noastră, nu Dealul Uroi este Muntele Sfânt, ci tocmai acest eveniment ceresc, oglindit topografic cu formidabile marcări pamântești, reprezinta Kogaiononul, Muntele Sfânt al dacilor, care e în cer, nu pe pământ (atragem atenția ca și Constelația Dragonului are forma unui munte). Adică, de fapt, Kogaiononul este un algoritm cosmogonic ritualic, un munte ceresc care se oglindește în construcțiile magnifice ale dacilor. S-ar putea, deci, ca el să fie construit în mai multe exemplare asemănătoare geometric. Asa am descoperit ca dealul Uroi este doar unul din cele 4 Kogaionoane pe care noi le-am identificat până acum (din considerente legate de protejarea acelor locuri de invazia căutătorilor de comori noi nu dam aici localizarea lor topografica), iar asa zisele cetăți dacice sunt marcările celor 16 stele ale Dragonului, cunoscute pe atunci, deci locuri sacre, adică temple dacice și nu cetăți  de apărare sau de refugiu. Anume funcțiile lor religioase lămuresc și efortul uman cu care au fost construite, și finețea cioplirii pietrelor, și poezia amplasării lor, și enormele terase din apropierea cetăților, pe care dacii își așezau, probabil, sălasele de pelerini, și adevăratele drumuri care înconjoară zidurile dace, drumuri pe care mulțimile înconjurau ritualic templul.
Faptul ca Marea săgeată a Soarelui de andezit, compusă tot din 16 pietre, indică cu o mare exactitate nordul, ca și multe alte construcții dacice ritualice (de pildă cele de pe raza comunei Beriu, sau enigmatica baie de la Geoagiu-Bai, sau cea de la Racoș, aflată la 60 km nord de vf. Omu), ne indica, cum am arătat, că este vorba de un eveniment care se întâmplă undeva la nord. Care nord? Cel din templul spre care arată săgeata. Se știe, construcția din acest templu, distrusă și de arheologi, este enigmatică. Generalul Vasile Dragomir a dat până acum cea mai serioasă pistă de interpretare a acestui sanctuar [Vasile Dragomir, Vasile Rotaru, Marturii geodezice, Editura Militară, Bucuresti, 1980]. El susține ca dacii au reprezentat acolo poziția planetelor din sistemul solar, 9 cunoscute, tot atâtea cite pietre-marcări sau găsit în prima investigație arheologică. Noi am mers mai departe pe aceasta ipoteza astronomică. Unind punctele acestui sanctuar după modelul de pe pietrele dacice noi am obținut aceeași figură a Kogaiononului ceresc {Fig. 10}.

Se mai știe că pe a 16 piatră a Sageții Soarelui de andezit se gaseste incrustat acest semn {Fig. 11 a,b}, adica tot Kogaiononul.

Deci arheologii, care au săpat atâta la Grădiște, ar fi trebuit sa ridice ochii spre nordul Cerului înstelat din preajma Polului Nord Ceresc ca să înțeleagă rostul Marii Săgeți. Dar care Pol Nordic Ceresc? Cel din anul când s-a întâmplat evenimentul pe care dacii l-au însemnat cu atâta geniu?
Se știe ca Polul Nord Ceresc, care se apropie actualmente de Steaua Alfa a Ursei Mici, efectuează o mare rotație, numită precesiune, cu durata de 25725 ani. Minunea este ca acest număr se împarte exact la 5, anii care treceau la geți, cum susține Herodot, de la un sacrificiu uman la altul. Minunea e ca cercul acestei uriașe precesiuni, care face ca punctul de echinocțiu al Soarelui sa fie în fiecare an deplasat, înconjoară o singură constelație - Dragonul, și o întretaie într-un singur punct, apropiat de Alfa Dragonului.
Daca unim cu o linie dreaptă steaua Lambda din coada Dragonului cu steaua Epsilon, care marchează picioarele lui, obținem un excepțional ceas cosmic. Rotația zilnică a Dragonului în jurul Polului Nord Ceresc ne arată cu exactitate ora, ba chiar și minutele zilei și, mai ales, ale nopții, iar locul Polului Nord Ceresc față de această linie ne va indica numărul de solstiții care au trecut de la evenimentul care ne interesează {Fig. 12}

Or, dacă orientăm Marea Linie cerească a Dragonului, asa cum stă ea la Apusul de Soare din anul 494 BC, pe linia pamântească desenată de daci cu zidirile de la Pecica, Deva, Cugir, Boita până la Vârful Omu, obținem o coincidentă uluitoare. "La apus de soare/ vor sa mi te-omoare/ ..." nu mai pare acum o simplă fantezie a unui poet anonim, ci un veritabil imn gnostic dacic, atrofiat pe alocuri de trecerea timpului, imn pe care dacii îl spuneau, probabil, tot asa cum noi spunem azi "Tatăl nostru carele ești în ceruri...". Mai mult decât atât - punerea pamântească a Polului Nord Ceresc în locul indicat de daci mai sus de Marea Linie a Dragonului, ne indica destul de bine Dealul Uroi și împrejurimile lui, dar și anul care este reprezentat de daci cu Kogaiononul, adică Apusul de Soare de la solstițiul de vară din anul 494 BC.
Incă o minune mai reiese din această hartă magnifică: unirea stelei Lambda a Dragonului cu locul unde se află Polul Nord Ceresc la Apusul de Soare de la Solstițiul din anul 494 BC ne conduce în prelungire până la steaua din centrul Crucii Lebedei. Or, Lebăda stilizată descoperită la Sarmizegetusa Regia stă și astăzi părăsită in curtea Muzeului din Deva. Grecii reprezentau cu Lebăda pe Zeus. Ce reprezentau dacii cu această constelație?
S-au descoperit o mulțime de cruci pe locurile unde au trăit dacii. Si noi am fotografiat destule {Fig. 13}

Este clar că aceste cruci, ca și cele cucuteniene sau turdasine, dăm numai o pildă, deconspiră o realitate gnostică si cosmogonică a străvechilor populațiuni carpato-dunărene, populațiuni nordice prin excelență, aflate mereu în preajma formidabilei rotații zilnice și a Lebedei, și a W-ului Casiopeii, și a Urselor, dar mai ales a Dragonului, care străjuiește marea precesiune a Polului Nord Ceresc, și care menține astfel și Soarele, și Luna pe liniile de Ființare ale omului.
Or, legătura Kogaiononului cu Crucea Lebedei, care este orientată magnific pe Fâșia Colosală a Caii Laptelui ne-a permis să lămurim încă un mister al topografiei cosmogonice dacice. Linia vf. Pătru - Bănița a triunghiului dreptunghic de baza descoperit de noi în 1995, pusă în coordonatele topografiei cerești, este paralela cu Calea Laptelui, adică și cu linia care leagă Crucea Lebedei cu W-ul Casiopeii. Iar mărețul triunghi dreptunghic însemnat pe pământ de daci nu este altceva decât un reper inteligent pentru cei care urmăresc și stelele pe cer, și legea morală din ei {Fig. 14}

Astfel Calea Laptelui, Dragonul și polul Nord Ceresc formează o echipa geometrică senzațională, temeinică din punct de vedere al stabilității triunghiului dreptunghic în actuala devenire cosmica, la vedere tocmai din cauza acestui argument, și, în același timp, aflată în necontenită mișcare precesională, mișcare care schimbă tot timpul unghiul de cădere al razelor solare pe pământ, lucru care influențează benefic dezvoltarea necontenită a materialului biologic de aici.
Desenarea asemănătoare a triunghiului vf. Patru-Bănita-Piatra Roșie pe datele Marii Linii Dacice Pecica-Vf. Omu {Fig. 15}

ne arata ca asa zisa construire romana a podului de la Drobeta este o mistificare a istoriei de către Traian, cum susține Napoleon Săvescu [N. Săvescu, Noi nu suntem urmașii Romei]. Chiar și astăzi nu se poate construi în 3-4 ani un pod peste Dunăre într-un loc atât de dosit și de nepotrivit. Or, noi credem ca punctul topografic Drobeta reprezinta inteligent la daci originea celor care au cunoscut precesiunea cerului înstelat încă din preistorie și care au transmis aceste cunoștințe din generație în generație cu simboluri geometrice, ca în preistorie, nu cu ajutorul alfabetului fonemic, care transmite de cele mai multe ori deșertăciuni, nu date (amintim că și Cuina Turcului, și Schela Cladovei, se găsesc tocmai în aceste locuri și că nu zadarnic descoperim atâtea paralelisme intre iconografia culturii Garna, formată la Porțile de Fier ale Dunării și contemporană a nașterii scrisului fenician, și cea dacică [A. Vartic, Puterea Spiritualității dacice , Dava International, N2, februarie, 2001].
Podul de la Drobeta, loc destul de ascuns în meandrele de fier ale Dunării, o fi fost construit de Burebista in timpurile când Dacia se întindea și dincolo de Dunăre (pentru a cuprinde și vărsarea Mureșului în ea), și când hotarele imperiului roman se aflau departe de acest loc (noi credem ca dacii au construit stâlpii de susținere a podului într-un an deosebit de secetos din timpul lui Burebista). La apropierea acestor hotare dacii au demolat arcurile podului, nu și stâlpii de susținere. Dat fiind importanta deosebita a punctului Drobeta în religia dacilor, Traian și sfetnicii lui, printre care îl amintim pe viitorul împărat Hadrian, cel mai erudit împărat al Romei, au hotărât să cucerească mai întâi acest pod, să-l reconstruiască și să înceapă al doilea război, cum se și vede pe Columnă, prin trecerea lui ritualică pentru a umili firea demnă a dacilor și, astfel, pentru a-i slăbi și cuceri. Lupta din anul 101-102 care e arătată pe Columnă la apele unui râu mare nu poate avea altă motivare pentru daci decât hotărârea de a-și recuceri unul din cele mai importante puncte strategice ale statului lor, adică Drobeta. Si numai asa noi lămurim faptul ca lupta de la Tapae a fost mai repede o înscenare a deșteptului general roman care i-a permis să ocupe nestingherit Drobeta, unul din cele mai însemnate locuri pentru echilibrul moral al dacilor.
Or, acest uriaș triunghi, pe ipotenuza căruia este construit Dragonul ceresc de la Apusul de soare de la solstițiul din vara anului 494 BC, coincide, cum bine se vede, cu Dacia Romană, cu Dacia Felix. Totul arată că dacii lui Decebal ocupau tocmai acea țară care coincidea cu imaginea Zeului lor ceresc, oglindită inteligent în superbul triunghi dreptunghic vf. Omu-Drobeta-Pecica, asemănător cu triunghiul vf. Pătru-Bănița-Piatra Roșie {Fig.9}.

Asa se lămurește faptul ca Traian nu a cucerit alte teritorii dacice (vezi, de pildă, cum sta hotarul Daciei Romane pe Mureș): acele teritorii nu intrau în statul lui Decebal, iar certarea cu alți regi geto-daci nu ii trebuia lui Traian.
Dar ce eveniment s-a putut întâmpla în anul 494 BC? Legarea pe care Herodot și alți scriitori antici o fac lui Zalmoxis de Pytagoras, cel care s-a întâmplat să moară tot în preajma anului 500 BC, ne dă dreptul să dăm încă o ipoteză ce poate fi controlată științific: la solstițiul de vară din anul 494 BC, la Apus de Soare, s-a întâmplat ceva excepțional cu zeul dacilor, care a fost și regele lor. Ce a putut sa se întâmple într-o zi atât de bine însemnată astronomic și cosmogonic? Doar sacrificiul zeului, care era și regele lor, sacrificiu care marca un eveniment ceresc major din punctul lor de vedere. Acest eveniment putea fi doar unul: trecerea Polului Nord Ceresc prin linia care unește steaua Lambda din coada Dragonului cu centrul Constelației Lebedei. Iar Crucea Lebedei s-ar putea astfel să însemne locul din cer unde stă zeul dacilor, tatăl lor din cer care flutură Dragonul pentru a-i păzi pe daci tot asa cum efigia acestui Dragon era fluturată de cetele dacilor.
Si încă un lucru tulburător ne prezintă Marea Linie Dacică. Polul Nord Ceresc a intersectat aceasta Mare Linie în anul 44 BC. Este anul când a plecat și Burebista la Zalmoxis, trimis acolo, probabil, tot prin sacrificiu de cei mai buni dintre dacii săi.
Limitele omenești ale acestui Congres ne opresc aici comunicarea. Cercetările viitoare, la care credem că va pune serios mâna și Guvernul României, și Academia Română, și alte instituții private și de stat, vor arăta felul cum strămoșii noștri au cunoscut și transmis din generație în generație știința despre precesiunea Polului Nord Ceresc și, mai ales, cum a fost posibil sa se realizeze în acele timpuri construcții topografice atât de precise pe un teritoriu muntos atât de vast. Noi, care am văzut cu ochii instrumentelor moderne din dotare puritatea excepțională a fierului dacic, proprietățile inteligente ale mortarelor lor, imensele cariere de la Măgura Călanului, felul magnific de taiere a andezitelor, uriașele terasări care măsoară în adâncime zeci de metri, care am calculat colosala cantitate de piatră tăiată de daci pentru a realiza "zidirea munților", cum spune Dio Casius, nici măcar nu ne mirăm de faptul ca strămoșii noștri casnici și rustici au putut cunoaște și drumul precis al stelelor pe cer, și oglindirile lor pamântești, și necesitatea imperioasă a curățeniei sufletului pentru devenirea omului [Platon, Charmides].

SURSA: Andrei Vartic, Institutul Civilizației Dacice, Chișinău

KOGAIONONUL - MIT SI REALITATE - 1

I. Drumul tehnologic spre Kogaionon

 

De ce Roma a cucerit doar o mică parte din teritoriile locuite de geto-daci? De ce harta teritoriului cucerit este așa de enigmatică? De ce urbele romane nu au trebuit celor care i-au dat afară pe romani din Dacia? Nu cumva din cauză că civilizația lor nu era nici cea urbană a Romei, nici cea de care a nomazilor, ci "casnică", cum zice Alecu Russo?

Descoperirile arheologice din ultimii ani, dar și cercetările noastre multidisciplinare, demonstrează ca zadarnic caută arheologii mari megalopolis-uri dacice. Dacii au urât urbea care frânge personalitatea omului. Zadarnic plângem faptul ca dacii nu au lăsat scrisori latine sau grecești despre locuirea lor rustică și casnică. Scrisoarea alfabetică transmite vorbe despre cuceririle individualiste, deșarte, ale omului, nu esențe universale de ființare. Zadarnic încercăm sa vedem măreția civilizației dacice cu literele Romei sau ale grecilor.

Dar a văzut Roma adevărata civilizație a dacilor carpatini? Nu. Daca o vedea, înțelegea valoarea excepțională a topirii unor lupe de fier plastic de 40 kg, lupe pe care Europa a putut sa le obțină abia peste 11 veacuri. Vedea fierul dacic suprapur, de 99,97% fără cementita [A. Vartic, Magistralele tehnologice ale civilizației dacice, Basarabia, Chișinău, 1997], vedea ceramica dacică supra-dură și motivele sacre ale dacilor armonizate cu lotusul egiptenilor si al indienilor, cu acantul corintienilor, cu vâscul druizilor [A. Vartic, Drumul spre Kogaionon, Basarabia, Chișinău, 1998]. Vedea implectonul din zidurile turnurilor de la Costești, făcut din mari cărămizi de fier-titan (ilmenit), care nu-și găsesc nici o justificare militară acolo [A. Vartic, Fierul-Piatra, Dacii-Timpul, Basarabia, Chișinău, 1997].

Inginerii romani ar fi  trebuit sa vadă că, de fapt, cetățile dacice, asa cum stau ele cocoțate pe vârfuri greu accesibile, nu au motivări militare de apărare. Blidaru sta la 1500 m de Cetățuia Costești și cam la tot atâția metri de Prisaca. De ce într-un triunghi montan de numai 4500 de metri s-au construit 3 cetăți colosale? Unde s-a mai văzut asa ceva in lume? Care era scopul de apărare a cetății de pe Vârful lui Hulpe, sau a celei de la Naia, puse în locuri din interiorul zonei centrale a statului dac, nu la periferia ei? Făcea oare sa construiești la Cioclovina un colosal zid de 2,5 km din 3600 eșaloane de pământ și piatră, paralel cu linia care unește Bănița cu Piatra Roșie, atunci când orice armată invadatoare îl putea ocoli cu ușurință?

Chiar și în actualele condiții "globalizate" de ducere ale unui război de munte, orice inamic poate trece nestingherit pe lângă aceste troiene și cetăți. De ce, însă, dacii le-au dotat cu mari platforme și terase externe chiar în preajma zidurilor? Ca să permită atacatorilor, după un greu urcuș, sa se odihnească și să se regrupeze, să aștepte în voie, bătându-și joc de apărători, până ce ei vor termina resursele de apă, de muniție și de hrană? De ce zidurile cetăților dace înconjoară poalele unui mamelon, asa ca de fapt comunicarea dintre apărătorii acestor cetăți devine imposibilă? De ce cetățile dacice nu sunt locuite? De ce asa zisele cisterne sau construit în afara zidurilor? De ce nu se regăsesc în cetăți magaziile și beciurile unde ar fi trebuit sa fie depozitate mari rezerve de hrană și muniție ale apărătorilor? De ce grămezile de grâu ars stau dincolo de ziduri, ca la Sarmisegetusa Regia [A. Vartic, Ospețele Nemuririi, Quo Vadis, Chișinău, 1994]?

De ce mortarele de care s-au folosit dacii au și astăzi proprietăți inteligente, cum ar fi cele bactericide sau formarea unei pelicule verzui impenetrabile la contactul cu apa? De ce sanctuarele dacice, construite pe uriașe terase din andezite super-trainice, stau dincolo de zidurile cetăților? Ce motivare religioasă, politică, științifică i-a făcut pe daci sa construiască aceste sanctuare unicate în toata lumea? Cu ce efort uman și tehnic s-au tăiat atât de perfect colosalele andezite de la Grădiștea de Munte, tăieri care și astăzi nu se pot realiza fără resurse financiare considerabile? Cum s-a reușit tăierea atât de spectaculoasă a unor munți întregi de piatră la Măgura Călanului sau la Uroi, fasonarea inteligentă a pietrei și transportarea ei la zidirile de pe munți?

De ce a trebuit ca zidurile de la Costești sau Fetele Albe sa fie asamblate poetic, milimetru în milimetru, lucru total netrebuincios unor scopuri de apărare? De ce zidul fascinant de la Costești apără mamelonul central dinspre sud, dinspre munții prăpăstioși, care și asa trebuiau cuceriți cu greu de un posibil inamic, și nu dinspre nord, unde panta e mai moale și accesul mai ușor?  Si care era scopul acestor zidiri urieșești, dacă cel de apărare este greu de demonstrat?

Se spune ca dacii au părăsit cetățile imediat după terminarea războiului, în vara lui 106; deci era previzibil ca vegetația abundentă de la munte sa fi acoperit imediat multe urme ale sângeroaselor lupte: trupuri, scuturi, lănci, săbii, vârfuri de săgeți, tehnici de război dacice și romane. Nimic din toate astea nu descoperă arheologii în cantitățile omologate cu luptele crâncene ce s-ar fi dat intre cei 150.000 de soldați ai Romei cu cetele dacilor. Se vede limpede că toată locuirea dacică a fost arsă, dar arsurile acestea nu poartă și urmele dezastrelor umane cu care se poarta războiul. Nu știm cât de cruntă o fi fost lupta pentru Sarmisegetusa, dar chiar să nu fi aruncat romanii măcar vreo câteva mii de săgeți spre cetate? Or, poate, acei deosebiți soldați romani au avut în dotare detectoare care sa găsească pe terenul deosebit de accidentat din preajma Sarmisegetusei doar vârfurile de săgeți de fier, nu și miile de cosoni de aur pe care le descoperă țăranii (nu și arheologii!!!) chiar și astăzi la Grădiște?

Incă în 1995 [A. Vartic, De la sociologia monografică la cea entropică, Discurs ținut in Aula Academiei Române la 19 mai 1995, vezi A. Vartic, Catastrofa eliberării, Basarabia, Chișinău, 1996, p. 33-47] noi am arătat că asa zisele cetăți ale dacilor sunt mai repede marcări inteligente ale unui mesaj deosebit de important, scris cu buna știință și în limbaj geometric și astronomic, și în andezite, fiindcă el depozitează mult mai  bine informația decât firava vorbă alfabetică, aflată și sub ambiția omenească, și sub vremi, și în necontenită entropizare.

Totul a pornit de la observarea faptului că cetățile dacice de la Banița și Piatra Roșie formează cu așa zisul castru roman de pe vârful lui Pătru un perfect triunghi dreptunghic {Fig. 1}.

 Trimitem la publicațiile noastre cititorul dornic sa afle mai mult despre aceste triunghiuri. Să observăm aici că această uriașă iconografie geometrică, pe care noi o numim topografie cosmogonică dacică, își leagă triunghiurile sale de o altă minune topografică: Marea Linie Dacică  {Fig.2}

pe care o formează zidirile dacice de la Pecica, Deva, Cugir, Boița și Vârful Omu, orientată 15 grade Nord-Vest [A. Vartic, From Platon's to Zalmoxis's Academies, NATO ARW "The New Role of the Academies of Sciences in the Balcan Countries", Athena, November. 20-23, 1996].
Iată cum se așează cetățile din zona Sarmizegetusei Regia pe Marea Linie Dacică {Fig. 3}

Noi am studiat cu atenție și cetățile construite în zona de mai sus de aceasta linie, cele de la Clit, Moigrad, Saratel, Sighișoara, Racoș etc [A. Vartic, De la topografia cosmogonică la Kogaionon, Dava International, 2001]. Iată ce figură stranie am obținut {Fig. 4}:

Pe hărțile de mai sus se vede bine locul Sarmizegetusei Regia în acest mesaj topografic. Ce înseamnă el? Ce au vrut, de fapt, să ne transmită dacii cu această construcție măreață realizată pe un vast teritoriu și care întrece în efort uman și tehnologic chiar și construirea piramidelor?

SURSA: Andrei Vartic, Institutul Civilizației Dacice, Chișinău

UN MISTER ISTORIC: STATUILE DACILOR DIN ROMA

Muzeele Romei sunt pline de statui neștiute de daci. Înfățișarea lor reprezintă, însă, un mister. Învinșii au figuri de învingători și decorează cele mai importante monumente romane. Admirați de zeci de mii de vizitatori, dar uitați total de urmașii lor din Carpați, dacii din Vatican și de pe Arcul lui Constantin ii lasă repetenți pe istoricii noștri și pe domnul ministru al Culturii.

 

Intre două statui de matroane romane, Rutilia, fiica lui Lucius, si Rutilia, fiica lui Publius, se află un bust colosal, săpat în marmură frigiană: cel mai mare bust din întreaga galerie Chiaramonti a Vaticanului, care numără peste 800 de sculpturi greco-romane, reprezintă un dac. Cu palma dreaptă așezată peste încheietura mâinii stângi, cu mantia despicată la coate, fruntea ușor încruntată și gura întredeschisă, privește înainte, drept și liniștit: după aproape două mii de ani, el încă privește spre Dacia.

 Întâlnire de taină:DACII DIN VATICAN

Puțini sunt acei ce știu ca în muzeele lumii există un număr mare de statui, busturi și capete reprezentând daci. O primă inventariere a acestor opere de artă a fost făcută în 1946 și număra 26 de piese. O a doua numărătoare, făcută în 1980, a crescut numărul acestora la 40. In sfârșit, o teză de doctorat, dedicată recent acestui subiect, de către un specialist în istoria artei, Leonard Velcescu, strânge laolaltă peste o suta de astfel de reprezentări de daci, iar numărul lor este cu siguranță mai mare.  Cele mai multe dintre aceste lucrări sunt de mari dimensiuni, statuile pot ajunge chiar până la trei metri, capetele și busturile sunt colosale. Nici un alt popor subjugat de Roma nu a beneficiat de atât de multă atenție din partea artiștilor plastici, iar Columna lui Traian, operă genială, care a revoluționat arta romană, este un argument în plus în acest sens. Cele mai multe dintre statuile de daci au fost descoperite de-a lungul timpului în Forul lui Traian. Foarte probabil, au fost făcute la comanda împăratului învingător, special pentru a-i împodobi forul. Toate sunt însoțite de eticheta "prizonier dac". Sunt daci cu priviri semețe, dar cu o atitudine liniștită, fie tineri, fie mai bătrâni, fie nobili, fie daci de rând. In galeria Chiaramonti din Muzeul Vatican se află un astfel de bust de nobil dac, ce depășește trei metri, cu tot cu soclu, dăltuit în marmură frigiană violacee cu vinișoare. Turiștii de toate neamurile se opresc impresionați și se fotografiază lângă sculptura cu numărul de inventar 1697, fără să știe al cui chip și suflet este închis în marmura prețioasă. 

Trei capete colosale de daci, deosebit de expresive, deși cu privirile șterse de trecerea timpului, se află în același muzeu, în sala Braccio Nuovo, galerie rareori accesibilă publicului. Am găsit-o închisă, dar la o simplă privire prin sticla dușmănoasă care ne despărțea, am zărit chipurile inconfundabile ale dacilor, dominând intrarea în încăpere. Cum nu puteam rata o întâlnire atât de tulburătoare cu istoria, am obținut permisiunea specială de a vizita sala a doua zi, sub supravegherea unui jandarm. Am lăsat repede în urma atâtea minuni tentante ale artei adăpostite la Braccio Nuovo, începând cu mozaicurile prețioase, vechi de două mii de ani, care îmi furau ecoul pașilor, și până la colosala statuie a fluviului Nil personificat, și am alergat, printre zei decadenți, amazoane rănite și împărați romani, spre întâlnirea cu cei trei daci. Pe partea dreaptă a salii, la numărul 9, se află un comatus, dac de rând în floarea vârstei, cu plete bogate, ușor ondulate, și barba scurtă. In comparație cu el, capetele de romani din stânga și din dreapta sa sunt de două ori mai mici. Tot pe partea dreaptă, parcă urmărindu-i din ochi pe daci, se află un bust al împăratului Traian. Turul salii continuă pe partea stângă unde, aproape de ieșire și oarecum față în față cu cel dintâi cap de dac, se află și celelalte două. Un tânăr comatus poartă numărul de ordine 115 și inscripția "Captivus Dacus" (Dac prizonier). Are barba foarte scurtă, părul tăiat pe frunte, buzele întredeschise și aceeași atitudine mandră, dar calmă. In sfârșit, la numărul 124, se află un tarabostes (nobil), cu binecunoscuta căciulă. Este mai în vârstă decât ceilalți doi, barba stufoasă ii este elegant aranjată, are părul tuns scurt la spate și fruntea ușor încruntată. Privirea ii este dreaptă, pomeții ușor proeminenți, întreaga înfățișare denotă inteligentă și hotărâre. Despre acest chip s-a spus, de multă vreme, ca ar fi al însuși marelui rege Decebal.
La ușa sălii, turiștii protestează: vor și ei înăuntru. Sunt singură, privilegiată, în imensitatea salii, fată în fată cu chipurile atât de vii, atât de adevărate, ale unor daci de seamă. Pașii carabinierului se apropie, anunțându-mi sfârșitul întâlnirii. Ii mai privesc în ochi încă o dată pe cei trei daci. In tăcerea Vaticanului, aproape că ii aud murmurând, cu buzele întredeschise, o rugăciune. 

Calea Triumfului: DACII DE PE ARCUL LUI CONSTANTIN:

In luna februarie, la orele opt ale dimineții, Roma încă nu este inundată de turiști. Aproape de Colosseum, pe drumul pe care împărații romani își desfășurau procesiunile triumfale, se află cel mai mare arc de triumf din Roma, rămas în picioare din antichitate. Este Arcul lui Constantin, ridicat de senat în cinstea acestuia după victoria sa de la podul Milvius, împotriva lui Maxentiu. Evenimentul se întâmpla la începutul secolului al IV-lea al erei creștine. Patru dintre basoreliefurile de pe acest arc înfățișează scene de lupta dintre daci și romani. Trecuseră deja două secole de la aceste lupte, dar ele, se pare, mai dăinuiau în memoria romanilor. Se consideră că aceste basoreliefuri făceau parte, inițial, dintr-un monument al lui Traian, apoi au fost refolosite la monumentul lui Constantin. Capul lui Traian din aceste scene a fost înlocuit cu cel al lui Constantin, dar dacii nu au putut fi înlocuiți. Dar, fapt și mai tulburător, pe cele opt coloane corintice cu care este ornat arcul, patru pe o parte și patru pe cealaltă parte, se afla opt statui colosale de daci. Aceste statui impresionante străjuiesc arcul la o înălțime de aproape 25 de metri. Patru dintre ele reprezinta nobili daci, iar celelalte patru, oameni de rând, fără căciuli. Cu toții au o atitudine demna, au capetele ușor aplecate și mâinile împreunate. Au bărbi falnice, pletele le flutura liber sau se scurg de sub căciuli. Mantiile, ornate cu franjuri pe margini, sunt prinse pe un umăr și le ajung pana la călcâie. Pantalonii sunt strânși la glezne, în picioare au opinci. 
 

Arcul lui Constantin cu cele opt statui colosale de daci, așezate deasupra coloanelor:

Privind în sus, către ei, ai impresia ca se uită la tine cu blândețe și înțelegere, dar în același timp, scrutează zarea, pană dincolo de mări și țări, în Dacia lor. Statuile provin, cu siguranță, tot din Forul lui Traian. Fie împodobeau arcul lui Traian, fie alte monumente din acest for. Dar ce cauta niște statui de daci, pe un monument ridicat la două secole după epoca lui Traian? Reprezentau oare dacii modelul de dușman greu de înfrânt, devenit un simbol, un stereotip? Sau figurile pline de demnitate și ințelepciune ale celor opt daci glorificau, din contră, măreția împăratului triumfător? Indiferent de răspuns, dacii din Roma par învingători, nu învinși.
  Turiștii încep să umple Colosseum-ul, cei mai mulți ignorând frumusețea statuilor de pe arcul de triumf. Mă alătur lor, fără să pot fi impresionată prea tare de acest imens amfiteatru, în care a curs atât de mult sânge, s-au ucis atâtea animale și atâția oameni. Colosseum-ul este, pentru mine, cel mai bun loc pentru a admira, de la înălțime, chipurile scăldate de eternitate ale dacilor de pe Arcul lui Constantin.

Întoarcerea dacilor

 
Un bust enorm, probabil, cândva, statuie întreagă, se află la Muzeul Borghese: un tânăr dac, cu ambele mâini lipsă si cu fata zdrobită. Alte statui, capete și busturi de daci se găseau odinioară în Roma, în muzeele Torlonia, Lateran, Capitolin, sau chiar în atelierele unor sculptori, precum Canova și Tadolini sau Monteverde, iar lista nu se oprește aici. Din păcate, colecțiile au fost mutate de colo-colo, au fost vândute, descompuse, reîntregite, iar urma dacilor a fost pierdută adesea. Dar Roma nu este singura care ascunde astfel de comori. La Florența se află câteva statui minunate de daci, din porfir, alte statui se găsesc la Napoli. In afara Italiei, ii găsim în multe muzee și colecții private: la Oxford, Berlin, la Paris (Luvru), Madrid, la Praga, la Toulouse, Bruxelles, la Sankt Petersburg (Ermitaj), la Copenhaga, Smyrna, Atena, la New York, în Israel etc. Cel mai recent cap de dac a fost descoperit în 1999, în Forul lui Traian, și a fost expus, de curând, pentru scurta vreme, la Muzeul Național de Istorie a României din București.
Dacilor din muzee le mai zâmbește câte un turist grăbit, iar blitz-ul vreunui aparat de fotografiat le mai amintește poate, vag, de scânteierile sabiei curbate, în ultima lor luptă de apărare a Sarmisegetuzei. Dacii din parcuri privesc de secole trecătorii, mereu alții, tot mai grăbiți, iar câte o pasăre se mai odihnește pe faldul mantiei aristocratice, prinse pe umărul stâng cu o fibulă domnească. Iar în depozitele prăfuite, din când în când, un păianjen își țese pânza în câte o palmă de dac... Cine să le poarte de grijă? Cine sa le redea identitatea? Cine să le descifreze misterul și sa-i readucă, simbolic măcar, acasă? 
 

Leonard Velcescu un cercetător pasionat al istoriei:

Leonard Velcescu s-a stabilit în Franța de mai multă vreme. Teza lui de doctorat în istoria artelor, susținută în anul 2000 la Sorbona, are ca subiect tocmai aceste reprezentări de daci. Un tânăr modest și o lucrare de mare valoare, care nu doar inventariază busturi, capete și statui, ci pătrunde în adâncul unor înțelesuri care nu au mai fost accesibile nimănui înaintea sa. Răspunsurile pe care ni le-a dat la cele câteva întrebări pe care i le-am adresat ne-au convins de importanța cu totul excepțională, nebănuită, a acestui subiect. Fie ca eforturile sale să-i fie răsplătite, măcar cu bucuria și mândria pe care le vor simți cei care, datorită lui, vor afla, poate pentru prima dată, despre acești daci vitregiți de soartă și despre însemnătatea lor imensă în istorie.

"Statuile au fost sculptate după modele reale.   Mulți prizonieri daci au fost aduși la Roma"

- Lucrările de specialitate ne indicau un număr mic de statui de daci. Dumneavoastră ați găsit peste o sută. Cum ați dat de urma lor și de unde provin?
- Am început cu ani în urmă aceasta cercetare a imaginilor de daci în sculptură, cautând prin sălile muzeelor și prin rezervele lor. Multe lucruri importante stau prin rezerve, uitate și abandonate. De altele am aflat datorită mențiunilor mai vechi, din literatura de specialitate. Aceste sculpturi de daci, păstrate acum în muzee și colecții particulare, au fost găsite în mare parte în Forul lui Traian și au fost făcute de artiștii antici romani (oficiali, de la "curte") în perioada lui Traian. Există însă și statui de daci făcute într-o perioada mai târzie, posterioară lui Traian (de exemplu, în timpul lui Hadrian), care au cu totul alta origine și o alta istorie. Este foarte important de reținut că, din punct de vedere iconografic, în timpul lui Traian, arta romană se afla la apogeul ei, iar calitatea sculpturilor de daci, din punct de vedere portretistic, este remarcabila. Nicidecum nu au fost lucrate ca o imagine stereotipă, adică toate la fel, cum se reprezentau de pildă divinitățile, ci au fost sculptate după modele reale (prizonierii daci au fost duși în număr mare la Roma), într-un stil realist roman, caracteristic pentru aceasta perioadă. Detaliile sunt minuțios realizate și naturaliste, reprezentând fizionomia detaliată a fiecărui personaj: atitudine demnă, privire ageră, de neînvins, calma la exterior, relativ agitată la interior, gata sa treacă la acțiune, la momentul potrivit. Când mă refer la sculpturile de daci redate în teza mea, vorbesc, bineînțeles, de statui, statui acefale (fără cap), busturi, capete, multe fragmente (brate, mâini, picioare, încălțăminte - opinci de tipul celor ce se poartă astăzi în Mehedinți - Izverna etc.). Mai am în studiu o serie de imagini de "barbari" (daci) care nu sunt încă incluse în catalogul cărții, încă nu le-am studiat complet: unele sunt antice, altele au fost făcute într-o perioadă mai recentă, într-un stil de amator, provincial, rustic etc.

- Toate statuile provin din Forul lui Traian? Care era rostul lor? Unde erau așezate în antichitate?

- Aceste statui de daci au fost făcute de romani în perioada lui Traian, pentru Forul de la Roma. Conform reconstituirilor Forului lui Traian făcute de italieni și, ceva mai recent, de americani, cred ca au fost la origine în jur de o sută de statui de daci.In curtea principală a forului, aceste statui se aflau la înălțime,  deasupra porticurilor (galeriilor) care înconjurau piața principală a acestui for, cam în dreptul fiecărei coloane care susținea porticul. Acestor statui din marmură trebuie să li se adauge și statuile din porfir roșu-vișiniu care au făcut parte din faimosul portic din porfir al forului. Nu se poate ști exact câte statui de daci au făcut parte din acest portic, menționat de mai multe ori în antichitate. De altfel, asa s-a aflat de existența lui, din scrieri, căci deocamdată arheologii nu au găsit nimic și nu au reușit sa-l localizeze în complexul forului. De ce nu s-a mai găsit nici o urmă? Pentru că toate complexurile monumentale din Roma au fost "jefuite", materialele au fost descompletate, luate și reutilizate la construcții, mai ales în timpul Renașterii. Si cum Forurile Imperiale erau garnisite cu diferite marmuri colorate de toate tipurile și nuanțele, asa se poate explica de ce acest portic a dispărut complet: era construit din porfir roșu, material de construcție deosebit de cautat în Renaștere și Baroc. Si acest portic din porfir se pare ca a existat cu adevărat, căci au fost găsite 5 statui de daci din porfir roșu-vișiniu. Doua se afla la Luvru, trei la Florența, iar câteva fragmente în rezervele Forului lui Traian.

STATUI DACI ÎN GRADINA BORGHESE ROMA

"Dacii au mâinile împreunate, nu legate, așa cum procedau romanii cu prizonierii barbari"

- Se considera ca toate aceste reprezentări sunt ale unor daci prizonieri. Exista si statui de daci liberi, in alte posturi decât cea de prizonier?
- Toata literatura de specialitate consideră ca este vorba de reprezentări de daci "prizonieri", însă eu nu sunt de acord cu aceasta interpretare. Este mult de spus, dar încerc sa rezum în câteva cuvinte. Daca observam cu atenție aceste statui, se poate remarca faptul ca personajele sunt într-o poziție demnă, normală, liniștită, de repaus, și nicidecum într-o poziție agitată, furioasă, umilitoare. Aceasta poziție cu mâinile împreunate (nu legate!) se poate vedea și azi la țăranii noștri. Când ceream voie sa fotografiez în România, la sate, țărani în costumul popular, mi se răspundea "așteptați, va rog", își dregeau puțin hainele de pe ei, le scuturau puțin cu mana și - aici devine interesant - împreunau mâinile în față, la nivelul pântecului, deci luau exact aceeași poziție pe care o au statuile de daci. Un alt indiciu este acela ca romanii, pentru a face prizonier un "barbar", îl legau cu mâinile la spate, pentru a-i reduce mobilitatea mâinilor, cu catușe (foarte asemănătoare cu cele din zilele noastre), cu lanțuri. Însă în cazul dacilor, nici vorba de asa ceva. Prin urmare, pot să spun ca nu am întâlnit la nici una din sculpturile de daci din Forul lui Traian aceasta imagine (reală) de prizonier, descrisă mai sus.
- Daca nu este vorba de niște prizonieri de război, care era totuși rostul lor într-un for care celebra tocmai înfrângerea dacilor?
- Este foarte mult de discutat în jurul acestui subiect, care are numeroase ramificații și paranteze. Pot sa va spun ca aceste sculpturi ocupau un loc foarte important din punct de vedere iconografic, fiind ca o imagine a "barbarilor" în inima lumii romane, adică la Roma. De ce romanii (mai precis Traian) au decis sa-i reprezinte pe daci, popor considerat "barbar", în centrul de elita al lumii romane? De ce nu au fost reprezentate personalitățile romane, cum ar fi fost mult mai logic? Este un Mare, Mare Mister. Nu trebuie sa uitam ca acest for a fost construit pentru a-l glorifica pe împăratul Traian. Dar, în urma constatărilor arheologice, putem adăuga ca, în același timp, acest loc de o mare importanta pentru romani a fost dedicat în mare parte și glorificării dacilor. Învinșii au fost glorificați și omagiați de învingători. Acest lucru consider ca este de o mare importanta și poate fi considerat total ieșit din comun. Adică, romanii au adus, au implantat, de buna voie, imaginea dacilor, un popor învins, imaginea lumii "barbare", în locul cel mai de preț al lor, Forul.
- Există, intre aceste chipuri, vreunul despre care sa se poată spune cu destulă certitudine ca este al regelui Decebal?
- Să nu uităm, domeniul artei nu este o știință exactă, aici putem vorbi de ipoteze plauzibile, de idei mai mult sau mai puțin susținute, dovedite, analizate etc. Da, este foarte posibil sa existe și un portret al lui Decebal. Am întâlnit printre aceste sculpturi de daci mai multe (trei), care se aseamănă foarte mult intre ele și care par a reprezenta același personaj. In mod logic, ne punem întrebarea următoare: de ce oare romanii și-au dat silința de a reprezenta același chip de dac de mai multe ori ? Este foarte posibil ca acest dac sa fie un anume dac, o personalitate, regele dacilor, însuși Decebal. Iar aceste ipoteze devin și mai susținute, dacă comparam aceste capete (unul de la Vatican și doua de la Florența - Gradina Boboli și Muzeul Domului) cu imaginile lui Decebal de pe Columna lui Traian: avem marea surpriza de a constata ca asemănările sunt foarte mari. Un al patrulea cap de dac, păstrat în Rusia, la Ermitaj, prezintă mari asemănări cu celelalte trei. Dar ceea ce m-a intrigat puțin - și din acest motiv am ezitat sa-l tratez laolaltă cu celelalte trei - este faptul ca personajul, deși seamănă mult cu celelalte, pare sa fie mai în vârstă. Este posibil să facă parte din familia lui Decebal? De ce nu? Textele antice chiar pomenesc de un frate al lui Decebal, pe nume Diegis. E drept, nu este decât o ipoteză. Mai menționez ca în Forul lui Traian și în alte muzee (la New York, de exemplu) am găsit și copii "barbari". Am discutat cu conservatorii de la Forul lui Traian și de la Vatican, și aceștia au fost de acord ca aceste reprezentări de copii, găsite în Forul lui Traian, sunt copii "barbari" (și nicidecum copii de romani), iar îmbrăcămintea ce se identifică pe aceste fragmente și tipurile figurilor lor pledează pentru iconografia dacică. Deci, copii daci.

STATUI DACI -MUZEUL LOUVRE-PARIS

Mai rea decât moartea: uitarea 
 

GALERIA BRACCIO NUOVO, dominată de daci

Au auzit istoricii noștri de Leonard Velcescu si de neprețuita sa lucrare? Au auzit ei de aceste minunate statui, martore ale identității noastre? A încercat Ministerul Culturii sa le inventarieze, sa împrumute măcar o parte din ele și sa organizeze o expoziție în România? Sau cel puțin sa finanțeze efectuarea unor duplicate, pentru a-i aduce acasă pe acești daci rămași pe meleaguri străine, de doua mii de ani? Sau a încercat sa fotografieze toate aceste reprezentări risipite în întreaga lume și sa alcătuiască un album?
Aceste chipuri de daci ne privesc, peste mări și țări și peste secole depărtare. Ei nu sunt prizonieri: nu exista nici măcar o singură statuie de dac cu mâinile în lanțuri. Ochii lor ascund o enigmă, expresia lor este aceea a unor înțelepți. De ce au vrut romanii sa ii aibă, în mijlocul Romei și în mijlocul imperiului lor, pe acești enigmatici inițiați, cu privirea lor senină, dar de nedescifrat? De ce i-au adus în for și le-au închinat o grandioasă columnă, celebrându-le moartea și sacrificiul? Nu Traian și neamul său de cuceritori ai lumii sunt cei ce i-au scos pe daci din istorie. Dimpotrivă! Lor trebuie sa le fim recunoscători pentru că i-au făcut nemuritori, prin trupul marmurei. Noi suntem cei ce vrem sa-i dăm afară pe daci din țara lor, prin nepăsarea noastră. Noi suntem cei care continuăm sa le risipim cetățile, fără sa le vedem sufletul în fiecare piatră, cum adevărat jelesc versurile poetului: "De teama sa nu înviem,/ Ne-au risipit cetățile, ne-au ucis altarele,/ Toate frumusețile, ca-ntr-un blestem,/ Ni le-au schilodit. Și-am rămas doar cu soarele./ Din el ne-am croit poteci în pădure, în munte,/ Lângă vetre mărunte./ Dacă te uiți bine, înapoi/ In pietre, nemuritori, suntem noi, numai noi" (Ion Brad - Terra Daciae). 

 STATUIE DAC-MUZEUL ERMITAJ

ARTICOL DE AURORA PETAN