Una din cele mai fabuloase legende ale civilizației pământene, Atlantida, a incitat mințile multor oameni de stiinţă, cercetători, dar nu numai, fără a găsi un răspuns acceptabil în privinţa adevărului legat de acest imperiu mistic al preistoriei noastre. De ce l-am denumit fabulos? Deoarece în decursul secolelor au apărut nenumărate versiuni fanteziste care, în loc să dezlege mitul, au încetoşat minţile oamenilor şi au canalizat gândurile pe piste cu totul greșite. Nimănui nu i-a trecut prin minte să adune, să sistematizeze şi să analizeze toate legendele, poveştile şi basmele legate direct şi indirect de acest ţinut miraculos, considerat un ţinut al zeilor.
Oceanul Atlantic a primit aceasta denumire de la popoarele mediteraneene deoarece era o zonă misterioasă dar şi foarte periculoasă pentru ei ca şi ţara Atlantidei la vremea respectivă. Alţii o consideră doar o simplă ficţiune, fără o bază concretă în realitatea istorică. Momentan este foarte greu să determinăm locul şi întinderea Atlantidei după cele relatate de Platon unde s-au strecurat multe indicii greşite, chiar absurdităţi, datorate deformării textelor transmise oral până la el din dorinţa fiecăruia de a contribui cu ceva fantastic la transmiterea legendei în timp. Indiciile cele mai importante par a duce la ideea că acest teritoriu misterios era un ţinut insular înconjurat de mare şi se afla dincolo de o strâmtoare, dar şi dincolo de aşa zisele Coloane lui Hercule, iar în final a dispărut înghiţit de ape. Analizând superficial cele relatate, pentru determinarea locaţiei avute, ne putem trezi pe piste foarte variate şi absolut eronate în căutări. Singurul indiciu viabil este că a dispărut dintr-odată din istoria pământeană în condiţii neelucidate şi pline de mister, fapt care nici până azi nu s-a putut dezlega complet.
Atlantida a fost un adevăr istoric trăit sau o minciună scornită? Să trecem la prima observaţie care ne indică un ”teritoriu insular”. Cuvântul ”insulă”, în realitatea actuală se referă la un ţinut înconjurat de mare. Dacă însă analizăm cuvintele folosite se pot ridica dubii serioase asupra formei geografice pe care se întindea cândva teritoriul Atlantidei. Insula, ca expresie originară, indica la vremea respectivă o limbă de pământ dintr-o mare de ape care era legat de o întindere mai mare de uscat printr-un istm, dar foarte bine şi un teritoriu de uscat încercuit ermetic de masive muntoase cu piscuri înalte până la cer. Insulă = intra + sulă, unde al doilea component se referă la o ”formă penetrantă” pe o anumită direcţie, orizontală sau verticală, a unei formațiuni terestre întinse într-un mediu diferit de cel în cauză, adică în apă sau aer mai precis. Tot în legenda rămasă, foarte corect, se precizează că teritoriul Atlantidei se ”asemăna” ca mărime cu un continent, adică avea o întindere destul de vastă comparativ cu alte aşa-zise ”pământuri” cunoscute. Însă această expresie lingvistică era una politico-organizatorică, indicând în primul rând mărimea unui ”teritoriu de influență” a statului respectiv şi nu neapărat o ”întindere de uscat” compact de mari dimensiuni. Continent = controlat + eminent, adică ”ceva” sub un control direct şi necondiţionat, respectiv supus unei conduceri care acţionează din umbră. Precizarea ”înconjurat de mare”, ataşat insulei, ne indică o învăluire posibilă a apelor în formă de con (înconjurat = între + con + jur + aranjat), şi nu de cerc, a teritoriului Atlantidei. Acest indiciu suplimentar tot la o posibilă formă peninsulară ne duce, ca şi cel de care este ataşat. Să analizăm acest cuvânt "insulă", foarte controversat, şi din alt punct de vedere al componenţei avute. Insula=in+sul+a, ceva care se află în interiorul unui sul, contur împăturit, de forma ”a”. Cuvântul ”sul” este substituirea acţiunii de învăluire, de acoperire, respectiv a protejării în timp, ceva extrem de important în a fi păstrat pentru viitor. Iar acest important lucru este originea noastră, puterea şi măreţia atribuită nouă de Divinitate. Noi am uitat să analizăm înţelesul cuvintelor din punctul de vedere al componenţei avute admițând interpretări referitoare la anumite domenii restrânse de valabilitate, la indicaţia unor filologi din trecut sau a altora din prezent. Oare expresiile unei limbi s-au format doar printr-o simplă asociere a literelor fără a avea componente explicative proprii asupra înțelesurilor care trebuiesc adoptate în interpretare? Silabisirea are doar rolul de a asigura despărţirea cuvintelor la terminarea spaţiului de scris prestabilit? Sau are şi un alt rol foarte important explicativ?
Conform săpăturilor geologice, în teritoriile extracarpatice găsindu-se rămășițe fosilizate de viețuitoare marine s-a dovedit că teritoriile respective au fost acoperite de ape timp îndelungat.
Foarte probabil că actualele câmpii româneşti, şi nu numai, erau componentele imensei întinderi de ape denumit ca Oceanul (Pre)Atlantic. Existența la acea vreme a Continentului lemurian în bazinul Oceanului Pacific, din emisfera sudică, explică această dispunere a păturii de ape pe suprafața nordică a Pământului.
Înclinarea inițială în adâncime spre Europa de est a platoului atlanto-european a scos atunci la suprafață o serie de insule şi insuliţe vestice care puteau permite foarte uşor accesul până la Continentul american.
În zona actualului bazin al Dunării de jos se afla o întindere de ape pe drept considerat o ”Mare”, componentă a vestitului ocean. Oceanul ajungea departe spre est până la Marea Caspică incluzând şi zonele câmpiilor din Europa de est, de centru şi de nord. Aceasta imensitate de ape care comunica şi cu Oceanul Arctic învăluia, atenţie, nu încercuia, un continent fragmentat care ajungea aproape de ţărmurile Americii de nord.
Transilvania de atunci putea fi foarte uşor o peninsulă din acest ocean imens, legat de restul teritoriilor din Europa de vest prin limba de uscat, istmul alcătuit de lanţul muntos care leagă Carpaţii româneşti de Munţii Tatrei. Din sud, traversând ”Marea” aflată în locul Panoniei dar şi în locul Olteniei, Munteniei şi Bulgariei de azi se putea ajunge de la podişul grecesc la poalele Carpaţilor Meridionali.
De preferat şi mai sigur în acele vremuri, era trecerea pe uscat până la ”strâmtoarea” de la Porţile de Fier unde era oraşul de primire dar şi de triere al vizitatorilor. Era un fel de port de unde, printr-o ”trecere îngustă”, dintre cei doi pereţi abrupţi se putea păşi pe teritoriul interzis. Pe malul de vizavi era o barieră sau poartă metalică cu aripile susținute de două turnuri de veghe înalte prevăzute cu sisteme de supraveghere şi de nimicire ale intruşilor nepoftiţi, având o rază de acţiune prin care acopereau ambele întinderi din sudul statului. Erau dotaţi cu sisteme de radar şi tunuri de gen laser cu care puteau distruge tot şi orice pe distanţe de sute de kilometri, ceva de neegalat şi de neînțeles la acea vreme.
Iată ce erau de fapt aceste coloane misterioase, printre care ”năvălea puterea uriaşă şi trufaşă” din vremea respectivă, dar şi de care ”nu se putea trece” de nici un fel. De atunci i-a rămas defileului Dunării de azi denumirea de Porţile de Fier, dar şi numele oraşului de aici, Drobeta Turnu-Severin, fiindcă în zona respectivă se înălţau aceste Coloane rebotezate de unii şi ca Turnurile Severităţii sau Zdrobitoare. Existenţa unor astfel de turnuri şi în alte locuri strategice nu este exclus, chiar foarte probabil de presupus. Voi încerca să schiţez cele prezentate şi va veți da seama că toate descrierile legendei lui Platon, dar nu numai, sunt perfect valabile pentru ţinutul Transilvaniei de azi, fiind singurul teritoriu de pe Globul nostru pamântesc ce corespunde, respectiv care se conformează absolut tuturor cerinţelor în acest sens:
Mergând mai departe, dincolo de o strâmtoare terestră, se ajungea la orașul cel vestit, cel misterios, cel legendar: Atlantisul. Se afla în locul actualei localităţi Braşov, amintită şi ca Orasul Coroană , respectiv Regele Oraşelor. Stema de altădată a oraşului ne arată clar că existenţa localităţii este ancorată în timp de acest teritoriu ca şi rădăcinile unui copac secular de sol, iar rolul său istoric milenar este redat de coroana regească ca semnul puterii absolute avute.
De unde a moştenit oraşul denumirea care este amintită, cu care se mai mândrește şi azi pe ascuns? De unde a primit stema care spune lucruri atât de măreţe? Nu a fost amintită niciodată ca o capitală regească, ci doar refugiu pentru oameni capabili. Nu a avut faimă, ci doar a dat oameni faimoşi. Nu a fost în atenţia nimănui şi totuşi era un centru apreciat şi recunoscut de foarte mulţi.
Subsolul oraşului este brăzdat de un sistem de tunele care ajung la mari distanţe în afara lui de parcă ar spune că pe vremuri aşezarea nu se limita doar la teritoriul actual, ci la unul cu mult mai mare ca suprafaţă.
Tunelele au fost blocate şi necercetate niciodată, nefiind nici un interes în acest sens. Imensitatea lucrării se poate explica strategic, dar nu şi economic. Preţul unei astfel de lucrări depăşea cu mult posibilităţile financiare ale oraşului medieval care exista aici pe vremuri. Dacă este o moştenire din antichitate iarăşi apare întrebarea: - Ce interese ascunse se aflau în spatele motivaţiilor de a le săpa pe acestea? În acest sens vă readuc legenda care pomeneşte de o reţea de tunele sub oraşul Atlantis.
Se aminteşte de un munte nu prea înalt în vecinătatea Atlantisului care avea două izvoare, unul cald şi altul rece. Vă dezvălui o ciudăţenie legată de istoria muntelui Tâmpa, de care cred că nu au auzit decât de foarte puţini dintre noi. Există o susţinere superstiţioasă, aprope uitată, că sub acest munte s-ar ascunde un lac fără fund plin cu apă curată care cândva alimenta niște izvoare pentru locuitorii din jur. În orice caz teritoriul ocupat de actualul oraş este amintit ca un pământ mocirlos şi care a secat cu timpul prin retragerea apei în adâncuri. Locul cum se ştie, conform documentelor scrise şi nescrise rămase, era aproape nelocuit iar în împrejurimi erau doar localităţi neînsemnate ca mărime şi ca importanță.
Oraşul Braşov, care întotdeauna figura ca o mică cetate apărată de ziduri fragile, a fost întemeiat de saşii aduşi de regii ungari în secolele XII-XIII pe motivul colonizării unor zone slab populate şi părăsite cu mult timp în urmă de localnicii autohtoni.
Cum le-a venit saşilor ideea de a da oraşului numele de Kronstadt (Oraşul Coroană) -dacă nu după o moştenire orală încă existentă pe teritoriul respectiv. Fiind mesteşugari şi foarte interesaţi de comerţ, ei au preluat o denumire cunoscută din zona respectivă pentru a putea fi localizaţi şi găsiţi mai uşor de cei interesaţi. În apropiere, doar la câțiva kilometri, găsim o altă aşezare cu nume sonor: Hermanstadt, adică ORAȘUL OAMENILOR SUPERIORI. Acest cuvânt pur românesc compus, O+RAS, s-a născut în urma istoriei avute de localităţile din acest ţinut ca fiind distruse sistematic şi definitiv, chiar demolate până la urmă. Expresia dată, în trecutul îndepărtat, se referea la un „O”-ras, adică la „O” (ca) arie delimitată în circumferință, între hotare bine stabilite, aflată sub jurisdicția unei comunităţi aparte de cei în jur. Litera „O” este un „semn distinctiv” al apartenenței la ceva total diferit de exteriorul lui!
Mările în antichitate erau privite ca nişte bariere naturale care asigurau o posibilitate de retragere eficientă sau ca întinderi apreciabile relativ periculoase şi greu de trecut. Luându-ne după interpretările unilaterale adoptate ulterior cuvintelor, încetățenite artificial în mintea noastră, dar şi analizând expresiile literare după reguli noi introduse am căzut din greșeli derutante în greșeli ireparabile. La fel descrierea dată de Platon : „călătorind mai departe din oraşul descris se puteau ajunge pe alte insule, iar de acolo pe continentul opus” se poate traduce cu totul altfel decât cum am stabilit noi. Legenda descrie teritoriul atlant brăzdat de canale de aducţiune şi de irigare care puteau împărți suprafaţa ţinutului, ca particularitate, în adevărate insule la prima vedere pentru cei care nu erau familiarizați cu astfel de realizări tehnice.
Toţi, absolut toţi care au lansat şi au susţinut, în cursul timpurilor străvechi, legendele legate de istoria Atlantidei au fost mai marii filozofi ai vremurilor respective. Aceştia priveau lumea din perspectiva teoreticului şi au folosit în limbajul lor cuvinte referindu-se la unele înţelesuri ascunse ale acestora. Ei se exprimau de multe ori prin metafore transferând astfel sensul de la abstract la concret, dar şi de la concret la abstract. Foloseau foarte des figurile de stil dintr-o comparaţie metafizică subințeleasă schimbând categoriile logice pentru a sensibiliza la maxim auditoriul faţă de ideile prezentate.
Astfel au introdus posibilitatea interpretării greşite a cuvintelor de cei neiniţiaţi, dar şi admisibilitatea deformării adevărurilor prezentate de ei în decursul timpurilor care au urmat. Filozofia antică era mai mult una speculativă şi nu una real-concretă pentru care trebuie să fim foarte circumspecți şi atenţi în interpretarea celor prezentate de aceşti monştrii sacri ai trecutului. Revin asupra stemei proprii a oraşului Brașov de unde provine denumirea sa populară nici până astăzi uitată. Atlantisul avea următorul însemn, extras din simbolul statal al Atlantidei, care ne poate pune la fel pe gânduri:
Inversul coroanei(culoarea roşie) este rădăcina(culoarea maro)! Coroana defineşte puterea, iar puterea redă istoria; rădăcina susţine calitatea, iar calitatea expune măreţia. Pe baza acestui însemn a primit Atlantisul, din alt motiv în plus, şi denumirea de Oraşul- Rozelor de care s-a uitat complet. Simbolistica prezentată nu este altceva decât vestita Roza-Vânturilor! „ROZĂ” care s-a pierdut în timpul istoriei, iar noi am făcut egalitate între această denumire şi schema stelară a celor patru puncte cardinale care definesc poziţiile estului, vestului, sudului şi nordului cu numele adevărat de Steaua-Cardinală.
Roza-Vânturilor redă generic existenţa Legii unice a echilibrului şi a stabilităţii unitare într-un ansamblu energetic spiritual-material. Redefinit, este schema geometrică a interferenţei fluxurilor logice şi energetice care pot închega sau desface legăturile dintre timp şi dimensiune fără a afecta armonia globală existentă între formele „geo” şi „bio” în manifestare. Pare o lege greu de definit analitic, dar să nu uităm că avem o imagine globală a acesteia care se poate simplifica în aspectul ei spaţial, respectiv superficial, cu puţină imaginaţie intuitivă. Celelalte 6 oraşe posibile ale Atlantidei, în legendă se vorbeşte de 7 oraşe importante pe teritoriul dat, se aflau în locul Sibiului, Devei, Clujului, Băii Mari, Gheorgheniului şi Reghinului.
Al şaptelea, în locul Braşovului, având în apropiere şi minele de uraniu s-a impus ca și capitală. Avea o întindere cu oraşul satelit circular până aproape de Sfântu Gheorghe, Codlea respectiv Bran. Prin deținerea dreptului exclusiv de a produce arme nucleare a devenit, de la început, centrul militar suprem şi centrul politico-administrativ al Imperiului-Federal din emisfera nordică. În zona Reghinului se afla aşa numitul „Templu-central” de construcţie conică care adăpostea cristalul sferic protector. Era un cristal de munte, de siliciu, de formă sferică care în urma dimensiunii avute acoperea tot teritoriul statului cu influenţa sa. Producea un câmp spațial perfect silenţios prin respingerea tuturor zgomotelor şi sunetelor terestre şi extraterestre perturbatoare sufletului uman permițând astfel procesul fizic de ”contemplare” în liniște a minţii umane.
Aşa-zisele „temple” erau de fapt nişte construcţii speciale care adăposteau „regeneratoare sonatice”, sono-atomice mai concret spus. Cel centric, de la Reghin, avea un „regenerator informaţional” primar, cu numele prescurtat de REG-INA-A (REGINA-A). Celelalte şase oraşe posedau câte un ”regenerator integrator”, secundar, notate cu REG-ENT-A (REGENT-A). Capitala avea în dotare „regeneratorul general” care furniza în plus energia teluro-gravitaţională extrasă din descompunerea energiei nucleare folosită pentru funcţionarea întregului sistem amintit. Avea menirea de a capta, de a centraliza şi de a prelucra toate datele informaţionale furnizate din teritoriu. Acest „Templu-coordonator” era denumit REG-ERE-A (REGERE-A) de localnicii atlanţi.
De aici provine caracterizarea celor care conduceau teritoriile de dincolo de mări şi ţări din basmele populare ca „regi răi” (regii răului), sau chiar balauri (ca întruchipările răului). Dar cuvântul "rea", din care s-a născut ”răul” de azi şi care produce repulsii, teamă, oroare la cei credincioşi oare nu avea un alt înţeles pe vremea respectivă? De pildă: rea = reactualizare prin întoarcere la origini, sau chiar renaştere prin origine? Cu acest sistem pus la punct se putea pune în evidenţă emiterea şi captarea gândurilor prin metoda telepatiei între locuitorii zonei respective, dar şi a hologramelor personalizate ale celor aflate într-un contact permanent. În misiunile externe cei nominalizaţi purtau astfel de dispozitive în miniatură care permiteau legături informaţionale imposibil de captat şi ascultat de cei neavizaţi. Putem deduce că, atlanticii cunoşteau fenomenul cristalizării-recristalizării în masă, aveau în dotare bombe nucleare, și controlau fenomenul fisiunii şi fuziunii nucleare.
Cu astfel de bombe de mici dimensiuni au fost distruse oraşele mitice Sodoma şi Gomora din orientul apropiat. Între cele şapte oraşe erau împărţite dreptul şi obligaţia de a se ocupa de obţinerea unor elemente chimice cheie cu prelucrarea acestora. Fiind situate în dreptul trecătorilor principale aveau răspunderea de a apăra Transilvania de intruşi care ar fi putut copia secretele tehnice sau fura documentațiile asupra acestora. În acest sens graniţele statului erau bine păzite şi ermetic închise.
Atlantii erau dotaţi cu care de luptă terestre care puteau zbura sau trece prin ape, cu ochiuri magice electro-ionice care detectau orice mişcare şi persoană indiferent de localizarea avută, arme de foc cu lumină orbitoare sau lovituri ucigătoare, unele deja foarte bine cunoscute nouă în prezent. Mijloacele de deplasare motorizate dotate cu arme de foc puteau fi confundate de cei neștiutori cu balauri, dragoni, cai, monştri marini care scuipă foc, jar, căldură sau vânt ucigător.
Deci relatările din basme nu sunt chiar nefondate. Despre misiunile de civilizare spirituală prin îndrumare şi de pedepsire ale atlanţilor povestesc scrierile biblice date dispărute şi după care s-au scris povestirile din Vechiul Testament. Aceste acţiuni s-au desfășurat înaintea Potopului cauzat de cometă. În urma pierderilor majore şi irecuperabile suferite, treptat au renunţat la astfel de acţiuni. Aşa au dispărut ”persoanele” lui Dumnezeu care se plimbau între muritori conform textelor biblice. Datorită cunostințelor ştiinţifice, dar mai ales în urma dotărilor tehnice şi militare avute, Atlantida a fost considerată o Țară a Zeilor, respectiv atlanticii erau priviţi ca Dumnezei. Ei au luat în serios funcţiile cu care au fost investiţi de popoarele din jur intervenind când ceva nu corespundea legilor susţinute de ei sau când erau ameninţate interesele lor.
Duşmanii au fost nimiciţi iar aliaţii răsplătiţi. Iată răspunsul că de ce se vorbeşte în Biblie la plural referitor la vorbele, faptele şi persoanele lui Dumnezeu. Tot atunci se explică şi faptul că exista o perioadă de timp când Domnul /Domnii umbla/umblau nestingherit/nestingheriţi intre oameni după care a/au dispărut fără o explicaţie plauzibilă. Cum puteau ajunge atlanticii la o asemenea performanţă într-un timp atât de scurt, pe când popoarele din jurul lor se chinuiau într-o neştiinţă relativ foarte redusă faţă de ei? Cu ajutorul cunoaşterii şi aplicării „geneticii spirituale”. Regeneratorul primar, REGINA, era de fapt un sintetizator de informaţii care între altele capta „informaţiile cosmice” de foarte joasă frecvenţă, de forma undelor liniare verticale şi le scana doar pe cele utile în forma undelor sinoptice. Secundarele, cele REGENTA, erau nişte „analizatoare de aspect” care separau informaţiile primite de la REGINA şi o retransmiteau pe orizontală sub forma undelor sintonice generatoare de imagini focalizante.
Un sistem de „Coloane” în I-nversiune (invers pus) transpune energia global-latentă în flux energetic liniar-aparent, dând naştere printr-o posibilitate de redirecționare a fluxului la ruperea spațiului temporal din zona de influenţă permițând astfel execuţia unui salt-imaginar dimensional. Dar, în cazul fenomenului invers montat produce închiderea versiunii arătate mai înainte, respectiv readuce sistemul energetic transformat la cel normal, într-o situaţie de O-punere. Ce poate fi însă această versiune ”I” mistic şi cea de punere în ”O” miraculos ale unei ”Idei Constructive” arătate şi din care s-a născut Legea unică şi unitară pe care se construiește Universul, denumit filozofic ca Legea contrariilor şi contradicțiilor? Indiciile ”I”(unic) şi ”O”(unitar) funcţionează doar în cazul distribuirii Coloanelor ”T” după ”punctele virtual definitorii” ale unui ”cerc teoretic”. Un cerc are 4 puncte definitorii dispuse aparent la 90° în abstract din care cauză era obligatorie existenţa a 4 Coloane, foarte corect amintite ca număr în legende. Am indicat valorile unghiurilor aparente deoarece practic au mărimi unghiulare diferite de acel de 90° ştiut de noi. Acest 90° este o mărime specifică în numerotarea unghiulară, deci concret ”specific” doar numărul de coloane necesare la un ”cerc definitoriu” şi doar atât. Acest cerc special nu este o curbă personalizată redusă la una perfect circulară cu rază constantă, ci una de o formă constant-universală şi cu rază continuu variabilă, ca generatoare de spaţiu energetic global ”cosmotizat”. Tot atunci aceste forme literare sunt şi elementele constructive ale realizării tehnice respective.
O idee ştiinţifică trebuie gândită ca funcțională, dar şi constructivă pe aceleași principii teoretice. Cum se spune: ”Într-o realizare totul trebuie să corespundă atât virtual cât şi imaginar, atât la propriu cât şi la figurat!”- ca să funcţioneze perfect şi corect. Din acestă cauză traiectoriile planetelor par a fi aşa zis eliptice şi nu circulare, respectiv forma planetelor prezintă deformări faţă de cea sferică. Însă în cazul susţinerii eliptice este o mică greşeală, deoarece elipsa nu este o curbă generală ci una particulară legată de o lege personalizată, din care cauză cade valabilitatea generală a acesteia. Ce nu putem susţine în cazul formei exterioare adoptate planetei noastre, deoarece am găsit un cuvânt reprezentativ special de geoid, care până la urmă ne poate indica teoretic orice imagine însă concret nimic prezentabil. Pentru obţinerea fenomenului fizic mai sus descris sunt dotate farfuriile zburătoare tip OZN cu un cilindru central, lucru la care nu s-a putut da nici o explicaţie tehnică.
Valea amintită se numeşte Valea Zizinului (Valea Puterii Zeilor, putere ca sens redată prin repetiţia Zizi=Zei²) din vecinătatea Oraşului Coroanei. Cele patru coloane legendare au dispărut, deoarece au fost demolate de forţele tectonice iar poarta misterioasă închisă şi zăvorâtă prin forţele telurice. Imaginea „Porţii” a reluat aspectul muntos permanent de construcţie unică şi cu componenţă materială unitară ca imagine. Aceste forţe lucrează concomitent adică: conic ca direcţie, conforme ca aspect şi contradictoriu ca imagine, adică cu decalare temporală şi cu tentă dimensională momentană. Ceva de necrezut, fantastic, paranormal pentru noi. Deocamdată noi recunoaştem doar latura electro-magnetică a materiei, iar de latura magneto-sonică nici nu vrem să discutăm. Valea Zizinului, altfel tradus Valea Puterii Zeilor, prin poarta sa telurică comunica cu Valea Buzăului şi de aici cu Marea din zona Bărăganului. Aici se afla canalul de legătură a oraşului Atlantis cu apele exterioare. Cu ocazia erupţiei vulcanice devastatoare cele două văi au fost umplute definitiv cu pământ, mâl şi pietriş. Valea şi râul de dincolo de Carpaţi au moştenit denumirile după vechea definiţie avută de această poartă: Buza Zeului = Buzău.
Foarte sugestiv, deoarece o ”buză” se poate închide sau deschide, te poate înghite spre înăuntru sau te poate scuipa în afară, te poate măcina în sensul de a te distruge sau te poate ascunde pentru a proteja, poate fi o cale de apropiere prin intermediul comunicării sau o barieră de respingere prin readucerea tăcerii. Poate nu ştiţi, deoarece nu se caută popularizarea, în zona Văii Buzău-Zizin apare din senin şi fără o explicaţie posibilă şi la ora actuală, un fenomen natural ciudat care redă formarea unei arcuiri energetice slab vizibile, asemănătoare ca formă curcubeului, indicând că aici ar exista o ZONĂ cu totul deosebită şi cam „atât”(A+T în T), respectiv AT² deocamdată. Coloanele lui Atlas, cei patru ”Stâlpi care susţineau Cerul”, aveau rolul de a fi un zăvor comandabil pentru Buza Zeului. Prezentau diferenţe de cele amintite ca herculiene şi după care s-au inspirat egiptenii când au construit una din cele 7 Minuni ale Lumii antice: Farul de la Alexandria.
Coloanele lui Hercule, în particular, erau nişte antene de emisie-recepţie pentru undele radio, dotate cu un sistem de localizare precisă prin unde de foarte joasă frecvenţă, dar şi arme redutabile de lungă acţiune cu lumină polarizată. Generalizate, însă, cu dotări suplimentare puteau deveni şi un sistem energetic de deschidere-închidere (fasonare) a spaţiului dimensional material , respectiv de transpunere-impunere (lansare) în spaţii temporale spiritual paralele. Cum puteau interpreta călătorii neştiutori aceste coloane înalte de multe zeci de metri uitându-se de jos în sus? Erau ceva de neînchipuit şi de neînţeles pentru minţile lor. Discurile de reflecţie montate la capătul lor, în cazul Coloanelor lui Atlas, creau iluzia că ar susţine bolta cerească, din care cauză au inventat legenda cunoscută. Fiind privite de eleni ca nişte realizări de neîntrecut în puterea lor de acţiune coloanelor respective le-au atribuit însuşiri herculiene (indicativ grecesc antic la ceva de neînchipuit de puternic şi de neînvins).
Substantivul comun rezultat - „Hercule” , a fost ulterior ridicat la rang de nume propriu pentru un semizeu şi astfel a apărut şi persoana lui ”Hercule” cu Coloanele sale extraordinare. De fapt o ”Coloană atlasiană”, cum reiese din stema Atlantidei unde este ostentativ prezentată schematic, era de forma unui T uriaş în prezentare plană, respectiv de forma unui cilindru vertical înalt cu disc circular orizontal reflectorizant la capăt în construcţie spaţială.
În vârf era dotată în plus cu un emiţător şi receptor de unde convergente şi divergente de mare putere, spre deosebire de aşa zisele ”Coloane herculiene” care nu erau prevăzute cu discuri speciale de reflecţie şi erau mai mult de forma unor turnuri, ca în cazul farurilor cunoscute. Iată şi dezlegarea misterului legat de ”Cheia egipteană” care apare prin atâtea înscrisuri hieroglifice antice din Egipt. Șerpii care se încolăcesc în jurul acestei ”Chei” nu sunt decât prezentarea simbolică a undelor electro-magnetice active care în rezonanţă cu cele magneto-sonice reactive produc fluxul de putere pentru punerea în ”funcţiune” a sistemului respectiv, adică a ”fundamentului acţiunii”(conform componenţei cuvântului) universale, a controlului armoniei dintre forţele tectonice şi telurice prezente la un sistem global aparte.
În vârf era dotată în plus cu un emiţător şi receptor de unde convergente şi divergente de mare putere, spre deosebire de aşa zisele ”Coloane herculiene” care nu erau prevăzute cu discuri speciale de reflecţie şi erau mai mult de forma unor turnuri, ca în cazul farurilor cunoscute. Iată şi dezlegarea misterului legat de ”Cheia egipteană” care apare prin atâtea înscrisuri hieroglifice antice din Egipt. Șerpii care se încolăcesc în jurul acestei ”Chei” nu sunt decât prezentarea simbolică a undelor electro-magnetice active care în rezonanţă cu cele magneto-sonice reactive produc fluxul de putere pentru punerea în ”funcţiune” a sistemului respectiv, adică a ”fundamentului acţiunii”(conform componenţei cuvântului) universale, a controlului armoniei dintre forţele tectonice şi telurice prezente la un sistem global aparte.
Aripile care apar sunt la fel un simbol al posibilităţilor extraordinare că putem cu aceste ”construcţii” s-ă ”zburăm pe aripile undelor”, adică admisibilitatea de a ajunge sau de a fi oriunde şi oricând atât la propriu cât şi la figurat. De ce apari undele prezentate prin şarpe? Deoarece acest animal prin deplasarea sa ne redă această posibilitate extraordinară ca prin ”şerpuirea” undelor magnetice să se poate obţine „trecerea” prin ”Dimensiune”, adică „temporizarea” în ”Adâncime”.
Legenda regelui Arthur este legată tot de persoana sa prin poveştile duse în vestul Europei de refugiaţii atlantici după catastrofa care a distrus în final ţara lor. Din această perioadă s-a păstrat denumirea de Ardeal pentru Transilvania, nume cu care au rebotezat anglo-saxonii în cursul istoriei noastre teritoriul atlantic: Ardeal = Aragon+delet+all = Aragonul Total Dispărut! Iată unde trebuie căutat centrul administrativ al faimosului „Regat al Regelui Arthur”, adică „Cetatea Aragonului”! Întradevăr Transilvania, respectiv Ardealul, se putea considera o CETATE naturală fiind înconjurat de ziduri excelente de apărare prin cele trei ramuri ale Munţilor Carpaţi. Spre susţinerea ideii vă reamintesc că lângă Braşov sunt două stânci care se numesc Pietrele lui Solomon peste care conform unei alte legende ar fi sărit cu calul regele respectiv. Tot lângă Braşov se înalţă Muntele Sfânt (Cristianul) unde se ridica un templu vestit, Templul Soarelui ( Casa Domnului de Biblie).
Aici era adăpostit Chivotul Sfânt în care, contrar credinţei îndoctrinate, erau sub păstrare cele trei volume ale Codexului Rozelor. Chivotul, lada în care se păstrau cărţile, avea un sistem de siguranţă alimentat prin curent electric furnizat de baterii care la atingere produceau descărcări electrice scurte de câteva mii de volţi. Totul pentru a evita deschiderea şi furtul de cei neavizaţi al ”Moştenirii” spirituale, culturale şi ştiinţifice a ”Tuturor Timpurilor” păstrată pentru posteritare! Revin asupra denumirii muntelui zis Cristianul de lângă Braşov. Indica de fapt Creasta Anilor în înţelesul de a fi Stâlpul Istorisirilor asupra Originilor avute, având la poalele lui Poiana Soarelui respectiv Grădina Măririi şi a Strălucirii avute. Aici se afla ”Templul Domnului” care permitea „contemplarea” asupra ideilor măreţe păstrate de atlantici. Era o „Bibliotecă” a Culturii Universale adunate până în zilele respective. Avea o colecţie impresionantă de cărţi originale numite „romane”, dar şi copii rescrise ale acestora denumite ca „remane”.
Soarele, „Strălucirea” colecţiei, era Codexul Rozelor care era destinat spre păstrare pentru timpurile viitoare fiind bine protejat de orice furt, distrugere şi dispariţie posibilă. Clădirea era tot de formă conică pentru a crea condiţii energetice adecvate stimulării condiţiilor spirituale în studierea ideilor ştiinţifico-tehnico-culturale. În urma acestei idei de activare mentală au luat naştere „Piramidele” în toată lumea. A fost preluată de asemenea şi tradiţia de obligativitate ca o „astfel de construcţie” piramidală automat să păstreze pe ascuns un „ceva” de mare preţ pentru civilizaţia care a ridicat-o. Nu degeaba există acest mare interes, de când există lumea, de a afla secretele construcţiilor respective fiindcă au la bază un adevăr valoros care merită căutat. Adevărul la rândul său este un secret, pentru care trebuie să muncești pentru a-l obţine - este ideea universală pentru care valorile respective sunt ”bine ascunse” în astfel de piramide. Locul camerelor secrete sunt foarte bine gândite şi protejate astfel ca fără o ”intuiţie ajutătoare” să nu fie ”descoperite”, adică să fie greu ”decopertabile”. Iată precizări banale în exprimare, care însă „corect redate şi însemnate” pot furniza informaţii preţioase şi utile pentru mintea noastră.
Cum puteţi vedea, zona Braşovului, dar şi Transilvania întreagă, abundă în denumiri foarte edificatoare care sunt păstrate de nu se ştie de când şi de unde, în contradicţie cu altele din lume. Denumiri care nu au fost date în urma unor descoperiri geografice făcute de către diferiţi deschizători de drumuri în a cunoaşte globul nostru pământesc, ci de memoria colectivă a tradiţiilor populare cu mult înainte de era noastră. Puteţi aminti un loc de pe Pământ care să concentreze la un loc atât de strâns atâtea referiri directe la aproape toate legendele cunoscute şi păstrate până azi? Eu zic că, nu. Relatările asupra Atlantidei au suferit mari modificări prin amestecarea perioadelor de timp în care s-au derulat evenimentele, prin adăugiri personale pentru mărirea misticismului şi suspansului asupra ei, dar şi prin omiterea unor informaţii considerate de unii nesemnificative. Prin umflarea unor întâmplări până la extremis s-a ajuns la relatări absolut fantastice.
Ulterior prin migraţia popoarelor si a intenţiilor de colonizare, de căutare a unor condiţii de trai mai bune s-a format un amalgam al tradiţiilor, limbilor şi legendelor. Toţi care au ajuns pe tărâmuri necunoscute au încercat să impună anumite denumiri, poveşti aduse din ţara lor de origine. Au apărut o serie de versiuni ale uneia şi aceleaşi legende care în prezentare şi în numele personajelor par să nu aibă nimic comun între ele. Cei mai mulţi dezrădăcinaţi ai erei noastre au parvenit din Europa care au fost de fapt urmaşii refugiaţilor din Atlantida vestită. Având în subconştientul lor amintirile timpurilor străvechi pline de glorie şi mărire, fără a-şi da seama, au denumit diferite locuri şi localităţi, regiuni, state noi formate de ei cu denumiri lingvistice care aveau mari semnificaţii spirituale în mintea lor. Astfel au încercat să readucă acelor ţinuturi faima sperată, dar şi speranţa de a reprimi de la divinitate viaţa fericită, dar şi patria pierdută. Pe pământuri total străine de Atlantida originară au apărut nume şi denumiri care au incitat ulterior minţile cercetătorilor ducându-le în eroare. Abundenţa unor astfel de indicaţii lingvistice pe teritoriul Americii, aduse sau încetăţenite în mare măsură de coloniştii europeni şi nepreluate de la populaţia autohtonă, au creat falsa concluzie că întradevăr aici trebuie căutat originile legendei lui Platon. Prin exterminarea într-un timp relativ scurt a civilizaţiilor găsite pe aceste meleaguri s-a pierdut ocazia de a cunoaşte în profunzime limba lor cu semnificaţiile avute asupra posibilelor legături istorice avute în cadrul Spiritualtăţii Pământene în general.
Nu am reuşit să descifrăm nici limba mayaşă sau incaşă, ne-au rămas doar fragmente de documente de la aceste popoare şi acelea tălmăcite și răstălmăcite. Nu ne-au atras atenţia multe pasaje importante din legendele legate de originile popoarelor din acest continent american. Ameridienii susţin că, provini dintr-o civilizaţie din est, dintr-o ţară înconjurată complet de munţi înalţi şi despărţită de restul ţinuturilor locuite de o strâmtoare. Nu poate fi vorba decât de Transilvania care într-adevăr are în sud strâmtoarea Porţile de fier, strâmtoare care pe vremuri putea fi foarte bine o punte de legătură dintre ”Mările” care ocupau Oltenia, Muntenia respectiv zona câmpului Panoniei de azi. Puteţi găsi o altă locaţie asemănătoare pe harta lumii care să corespundă celor descrise în atâtea legende rămase?
Cuvintele ”dincolo de strâmtoare” nu indică neapărat o locaţie abordabilă prin necesitatea navigării în lung a strâmtorii respective, ci foarte bine una care este accesibilă în urma trecerii peste aceasta de-a curmezişul pe un pod sau printr-o altă realizare tehnică mai avansată. Chiar denumirea de ”Poartă” rămasă în tradiţia populară ne duce la ideea că aici, conform mentalităţii populare străvechi, trebuia să existe ceva care facilita trecerea condiţionată spre o ”proprietate îngrădită şi privată” atât la propriu cât şi la figurat. Tot atunci înţelesul multor cuvinte de origine latină au fost însuşite de cercurile religioase apărute la începutul erei noastre urmând ca să devină derutante pentru căutările actuale.
Anumite indicii importante furnizate de cuvinte au primit tente religioase pentru a mări şi mai mult dilemele apărute asupra originii civilizaţiei terestre. În contextul istoriei avute în timp, pe acest Pământ al nostru, originile trebuie căutate întotdeauna acolo unde trăieşte un popor redus ca număr, neînsemnat pentru alţii, care căuta şi caută cu înverşunare prin orice mijloace să păstreze patria şi tradiţiile sale. Trebuie să fie înconjurat de state mărginaşe cu politici de expansiune şi cotropire avute în istorie. Politica în sine exprimă visul ascuns al unor interese de grup în general, sau personale în particular, avizi de putere şi măreţie, de a readuce gloria şi bogăţia de altădată spre folosul şi interesul lor.
Atlanticii cu astfel de apucături nocive în general au emigrat din ţara distrusă stabilindu-se pe teritoriile mărginaşe apropiate sau mai îndepărtate, cum redă această idee foarte corect legenda lui Romulus şi Remus. Pe Pământul Sfânt dispărut, încărcat cu uriaşe tendinţe spirituale de a se renaşte din propria cenuşă, astfel de tendinţe „politice” nu au fost, nu sunt şi nu vor fi tolerate în timp. Conform componenţei cuvântului: politică = poliţie+atlantică. Politica nu este o menire şi nici o profesie. Se referă la acei care se dedică unei înclinaţii anume care are ţelul de a restaura statul poliţenesc care exista în ultima fază atlantică. Politicienii sunt descendenţii descendenţilor care apărau şi susţineau tirania târzie, decadentă, a Atlantidei. Cuvântul „poliţie” nu este o denumire referitoare la un organ statal, ci o definiţie pentru un curent organizatoric. Poliţie = polarizare+ambiţie defineşte prin excelenţă o linie filozofică care promovează necesitatea urmăririi ambiţiilor personale în realizările de orice fel în detrimentul intereselor spirituale comune. Din această cauză există o repulsie generală, implementată artificial în timp, la auzul limbii române şi la apariţia românilor care vorbesc această limbă. Întradevăr prezintă un pericol major pentru cercurile politice conducătoare actuale. V-aş reaminti ceva care mereu scapă din atenţia cercetătorilor din ultima vreme. La Roşia Montană s-au descoperit ”Tăbliţele cerate” scrise pe o ”latină vulgară” conţinând contractele de închiriere şi de administrare a mai multori mine de aur, întocmite intre proprietarii autohtoni şi reprezentanţii autorităţilor romane. Acestea dovedesc că dacii din acea vreme cunoşteau şi foloseau o variantă a latinei care foarte probabil era limba lor oficială. Interesant este că, aceste contracte erau întocmite la începuturile ocupaţiei, iar latina vulgară era de mult înlocuită oficial cu cea literară cunoscută şi azi. Teoria latinizării forţate a populaţiei dacice este o mare gogoaşă furnizată nouă. Dacia a fost ocupată de romani doar cca. 150 de ani după care s-au retras din acest teritoriu.
În urma erupţiilor, ploilor şi cutremurelor din ultima fază mulţi refugiaţi, în mare măsură „politicieni” ai Atlantidei, au găsit o patrie primitoare în zonele muntoase şi deluroase din sud-estul Franţei de azi, iar urmaşii lor au înfiinţat celebrele ordine secrete bisericeşti, ordinele Templierilor, care sfidau orice putere administrativă controlând chiar consiliul cardinal şi papa de la Roma prin averile obţinute pe căi doar de ei ştiute.
Cruciadele spre Ținuturile Sfinte s-au organizat la îndemnul şi pe banii lor cu scopul foarte bine ascuns de a aduna toate documentele şi relicvele Atlantidei dispărute în Egipt şi în jur. Cât de importante erau documentele putem deduce din realizările rămase de la marii Aristotel, Pitagora, Hipocrate, Leonardo da Vinci sau chiar Jules Verne. Precis că, aceştia din urmă, au fost ori urmaşii unor avizaţi în a păstra sub jurământ informaţii tehnice şi ştiinţifice bine ascunse de ochiul celor mulţi, ori că pe baza unor conjuncturi de moment au ajuns în contact cu astfel de scrieri ascunse în bibliotecile secrete existente. În final, cele ştiute sau aflate de ei au fost prezentate şi descrise prin schiţe, referate, romane, după mintea, aptitudinea și posibilitatea fiecăruia.
Nici un secret nu se poate ascunde până la nesfârşit. Timpul va crea anumite canale de scurgere neprevăzute pentru informaţiile ascunse, deoarece fiind de interes general aparțin tuturor neputând fi însuşite pe nedrept de anumite persoane sau grupuri de interese, nici pe baza unor intenţii bine cotate la prima vedere.
Etnograful Adrian Bucurescu arată că fabuloasa ţară s-a scufundat în marea denumită de egipteni Siriath, adică Marea Neagră.
În 1913, în „Dacia preistorică“, Nicolae Densuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi Sfinxul din Bucegi.
„Atlantis“ este tradus de unii lingvişti prin „Fericire“, iar grecii antici denumeau actuala Insulă a Şerpilor din Marea Neagră, Makaron, adică „A fericiţilor“.
Însăşi cetatea Histria conţine o ciudăţenie: pare a fi construită pe role:
Sursa: Gheorghe Şipoş, Adrian Bucurescu, Nicolae Densușianu
